Corneliu Michăilescu

Corneliu Michăilescu
Autoportret publicat în Universul literar ( 22 aprilie 1928 )
Date personale
Nume la naștere	Corneliu Mihăilescu
Născut	20 august 1887[1] București, România
Decedat	noiembrie 1965 (78 de ani) București, România
Părinți	Mihai Mihăilescu Smaranda Sorescu
Frați și surori	2
Cetățenie	România
Ocupație	pictor sculptor jurist publicist profesor universitar[*]​ arhitect grafician[*]​ scriitor
Activitate
Pseudonim	Neagu Paloș Dinu Plopeanu
Studii	Universitatea Națională de Arte București[1], Academia Regală de Artă din Florența[*]​, Universitatea din București
Pregătire	Camillo Innocenti[*][[Camillo Innocenti (pictor italian)|​]]
Mișcare artistică	cubism, expresionism, Avangardă, suprarealism, Grupul plastic Criterion, Grupul plastic 1934, Gruparea Contimporanul, Societatea Arta română, Gruparea Arta nouă, Sindicatul Artelor Frumoase
Modifică date / text

Corneliu Michăilescu (n. 20 august 1887, București, România – d. noiembrie 1965, București, România)^[2] a fost un jurist, publicist, pictor, sculptor, profesor de arte decorative, arhitect (pentru propria locuință), scriitor de nuvele și grafician român.^[3]

Corneliu Michăilescu a făcut parte mai mult de 30 de ani din viață publică și culturală a țării și s-a remarcat ca promotor de seamă al mișcării de avangardă din România interbelică. După cum pictorul însuși declara, intenția lui artistică presupune „realizarea sintetică a permanentului din natură”, precum și „realizarea de valori plastice pure – formă și culoare”.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Corneliu Michăilescu s-a născut la București în data de 20 august 1887, pe strada Luminii nr. 15. El a fost cel de al treilea băiat al lui Mihai Mihăilescu, inginer de profesie și inspector silvic din cadrul Ministerului Domenilor Statului. Mama sa se numea Smaranda, născută Sorescu. În perioada 1895 - 1899, Corneliu a urmat cursurile claselor primare de la Școala Sfinții Voievozi din București timp de un an, apoi un an în Mavrogheni, și doi ani în Clemenței.^[4]

După absolvirea ciclului primar a urmat, între anii 1899 - 1906, școala secundară a Liceului Mihai Viteazul din București ( patru clase inferioare ) și apoi Liceul „Sfântul Sava” din București ( trei clase superioare ). S-a înscris în anul 1906 la Facultatea de Drept, Litere și Filozofie din București, urmând cursurile acesteia timp de doi ani, până în 1908. În toamna acestui an s-a înscris la Școala de Belle-Arte și a renunțat să mai facă facultatea de la Universitatea din București.^[4]

În 1910 și-a făcut stagiul militar cu termen redus. A absolvit Școala de Belle-Arte în 1912 și timp de trei ani, 1913 - 1915, a plecat la Florența unde a participat la expozițiile anuale ale Societății de Belle-Arte din Florența ( Accademia di belle arti di Firenze ), cu un autoportret și două studii de cap în 1913, cu două studii de portret în ulei în 1914 și cu o compoziție în 1915.^[4]

În iarna anului 1915 s-a hotărât să revină în România. A trecut prin Zürich și s-a întânit cu Tristan Tzara, Marcel Iancu și cu prietenii acestora. O dată cu intrarea în primul război mondial a României, Corneliu Michăilescu a fost mobilizat în anul 1916 la Regimentul 6 Mihai Viteazul. Cu ocazia luptelor care s-au dat la Brașov a fost luat prizonier de către armata austriacă și a fost internat în lagărul militar din Tuchel, localizat în Prusia de Sud. A fost eliberat în anul 1917. La încheierea păcii de la București din 1918 a fost eliberat din lagăr. Ca urmare a plecat în toamna lui 1918 din nou la Florența pentru continuarea studiilor de pictură.^[4]

În perioada 1919 - 1921 a urmat cursurile de gravură și acvaforte organizate de Accademia di belle arti, în clasa profesorului Camillo Inocenti. Cu ocazia Esposizione nazionale d'arte per il 3 cinquatenario del XX dicembre^[A] din anul 1920 a participat cu trei lucrări - Sacerdotesse di Astarte, Donzo Mistica și Delusione. Corneliu Michăilescu s-a întors în România în 1922 și și-a deschis prima expoziție personală în sala Sindicatului Artelor Frumoase din București. A expus 4 desene în cerneală colorată, gravuri, litografii, 13 lucrări de grafică în alb-negru și 65 de picturi în ulei. Ca urmare, Pinacoteca Municipiului București i-a cumpărat două peisaje intitulate Certosa și Fiesole. Primăria sectorului IV Verde, a achiziționat lucrarea Parc din Florența. În același an a participat la Salonul Oficial cu două lucrări, Natură moartă și Păzitorii castelului, cea din urmă obținând Premiul I.^[4]

A participat în 1926 la expoziția intitulată Un veac de artă românească cu o compoziție și la Salonul Oficial cu două compoziții ce purtau denumirea de Angelus și După bal. La Salonul oficial din anul următor a expus Buna Vestire și la Expoziția de artă românească care s-a organizat cu ocazia Congresului presei latine a participat cu o Natură moartă. În 1928 a expus la Salonul Oficial Construcție cu lampă și cofetieră și Călugărițe. La a VIII-a expoziție organizată de Societatea Arta română a avut cinci lucrări și la Expoziția dobrogeană din Constanța a expus șase peisaje. Pentru tabloul Construcție cu lampă și cofetieră a primit premiul al II-lea la Salonul Oficial.^[5]

În anul 1929 a participat la Salonul Oficial cu o compoziție - Interior și la Salonul de toamnă a expus nouă desene realizate în tuș. La expoziția colectivă organizată de ziarul Facla în cinstea lui Filippo Tommaso Marinetti, a prezentat mai multe desene și lucrări realizate în ulei. La cele două expoziții organizate de Gruparea Arta nouă, cea din aprilie - mai 1929 și cea din octombrie, a avut patrusprezece desene în tuș și colorate și nouă în ulei. Ministerul Artelor a achiziționat cu ocazia expoziției din primăvară o lucrare.^[5]

La expoziția Salonului Oficial din anul 1930 a participat cu două lucrări. Statul le-a achiziționat pe amândouă - Curaçao și Integral. A mai avut șase xilografii la Salonul de desen și gravură, compoziția Olimpia expusă cu ocazia Conferinței interparlamentare, șase lucrări expuse la Expoziția Fundației Culturale Principele Carol și șase tablouri cu care a participat la Al 5-lea Salon de belle-arte de la Chișinău. A participat la Expoziția de pictură românească de la Haga, Bruxelles și Amsterdam cu tabloul intitulat Ritmico nouă.^[5]

În 1931 a expus două tablouri ( Simfonie în galben și Acorduri în oranj ) la Salonul Oficial din primăvară și cu cinci desene în tuș la Salonul de desen și gravură din toamnă. Tot în acest an a deschis a doua expoziție personală unde a arătat publicului patruzeci de desene douăzeci și nouă de lucrări în ulei și două acuarele.^[5]

Bolnav fiind, în 1932 s-a retras în apropierea Bucureștiului în satul Băneasa. În 1933 a expus la Salonul Oficial tabloul Peisaj în Spania și unsprezece guașe pe sticlă la expoziția Grupării Criterion. Și-a construit o casă cu atelier la Cernica după propriile sale planuri. Aici a locuit până la sfârșitul vieții. A mai expus opt uleiuri în 1934 la Grupul plastic 1934.^[5]

În anul 1937 a participat la Expoziția Universală de la Paris unde a expus în cadrul Secției de artă românească o Natură statică. La Salonul Oficial din 1935 a avut două naturi statice iar la expoziția Contimporanului șase compoziții. În 1936 a participat la Salonul Oficial cu trei peisaje din Balcic și Interior. În 1939 a prezentat la același salon lucrările Pești și Moș Toader.^[5]

La Salonul Oficial din 1940 a prezentat un peisaj - În Spania și o natură moartă - Gutui. La Expoziția Italia văzută de artiștii români a expus lucrarea Peisaj italian. Anul următor are pe simezele Salonului Oficial compoziția Forme. La același Salon din 1943 figurează cu Peisaj italian - San Giurignan și la Expoziția Natură Moartă de la Căminul Artei din București a avut mai multe lucrări. A murit în luna noiembrie 1965.^[6]

Viața artistică[modificare | modificare sursă]

Imediat după terminarea primului război mondial, arta plastică din România a avut un moment de reviriment demonstrat prin apariția unui număr important de evenimente expozițiomale. Astfel, lunar, se înregistrau ca niciodată până atunci circa 15 - 20 de expoziții, chiar și în timpul verii. În acestea era etalat un mozaic de moduri stilistice de exprimare, dar și o mulțime de tendințe și opinii contradictorii, totul având un caracter de expoziții de târg, așa cum de altfel au fost categorisite de unii critici și cronicari de artă ai acelor vremuri. Din tot acest noian expozițional, una din ele a atras atenția prin ineditul ei, expoziția din anul 1922 a lui Corneliu Michăilescu. Aceasta a fost prima lui expoziție personală care s-a desfășurat în sala Sindicatului artelor frumoase din str. Corabiei nr. 6.^[7]

La momentul anului 1922, Corneliu Michăilescu era un tânăr necunoscut amatorilor de artă, însă evenimentul expozițional nu era prima lui ieșire în public. Cu mai mulți ani în urmă, în timpul studiilor sale în pictură de la Florența a prezentat mai multe lucrări publicului italian la manifestările anuale ale Grupării Artiștilor Independenți din Florența ( 1913 - 1915 ), ca membru fondator al acesteia. A participat de asemenea în anul 1920 la Expoziția Națională de Artă de la Roma.^[7]

Istoricul de artă Petre Oprea a comentat expoziția lui Michăilescu din 1922, opinând că era una inegală și că ea reflecta tatonările de până în acel moment ale artistului. În expoziție se puteau vedea etapele parcurse și în același timp progresul pe care debutantul l-a înregistrat în stabilizarea și personalizarea tehnicii sale. Au existat câteva lucrări de început ca Pridvor în soare și Clopotnița veche care degajă o atmosferă romantică lucrată în culori crude și contrastante, cu forme difuze și volume vag conturate ca la impresioniști.^[7] În alte câteva lucrări dintr-o etapă imediat următoare, apare o evidentă preocupare pentru decorativ în transpunerea unor motive preluate din basme și legende, vezi Dansul Salomeei, dar și influențe ale plein-airiștilor, vezi Umbrela roșie.^[8] Se constată în lucrările lui Michăilescu și o evoluție în realizarea contururilor, ele jucând un rol preponderent în conceperea și organizarea compoziției, asta și datorită tendinței pe care o avea în asimilarea exigențelor tehnice ale cubismului. Petre Oprea a constatat că în acei ani artistul avea o disciplină riguroasă în redarea compoziției „... natura fiind prinsă energic într-o armătură de linii cu sens strict arhitectonic, delimitînd între ele culorile vii, pline de seva vieții”. Toate aceste calități dădeau picturilor un aer de liniște gravă, reprezentative în acest sens fiind peisajele Fiesole și Certosa, primul aflându-se astăzi la Muzeul Național de Artă al României. Cu toate ca artistul a avut parte de câteva cronici de artă favorabile și încurajări din partea apropiaților, el a decis să renunțe pentru o perioadă să mai participe la vreo expoziție. Motivul care l-ar fi animat în această direcție, în opinia lui Oprea, ar fi fost faptul că Michăilescu era în acei ani singurul pictor care a ales să se lase înrâurit de cubism. Oprea a considerat că artistul român a avut nevoie de un timp în care să asimileze în liniște tehnica, concepția și mesajul acestui curent artistic.^[8]

După câteva luni care au urmat expoziției personale din 1922, Michăilescu a avut o confirmare privind justețea alegerii sale deoarece a văzut expoziția personală a lui Marcel Iancu din același an din luna decembrie, unde au fost expuse pe simeze o mulțime de lucrări cubiste. În anul 1923 luna noiembrie, M. H. Maxy a deschis o expoziție similară. Ambele manifestări expoziționale au fost primite cu rezervă de către public și critica de artă. Mediul artistic din România era dominat de către Tinerimea artistică, înființată cu douăzeci de ani în urmă. Lucrările realizate de Iancu, Maxy și Michăilescu erau în acel moment un protest adus direcției academico-idilice impusă de Tinerime, care ea însăși a devenit un fel de bastion al inerției. Tinerimea artistică, prin manifestările ei de după încheierea primului război mondial, încuraja o pictură de agrement, având pe simeze peisaje de basm, scene rustice și foarte multe flori.^[8] Elocvent este interviul pe care l-a dat în anul 1927 președintele Tinerimii artistice, Kimon Loghi unui cronicar de artă de la revista Clipa, în care acesta a răspuns la întrebarea „care este idealul dumneavoastră în artă”. Acesta a răspuns că „... Deși fiecare dintre noi avem cîte un ideal în viață și mai cu seamă artiștii, totuși vremurile în care trăim sînt atît de vitrege, încît mare parte din idealurile noastre par înlănțuite. Poate că urmașii noștri să aibă luxul și norocul unui ideal, trăind o viață mai liniștită și îndepărtată de nevoile aspre ale vieții. Deocamdată sîntem siliți a ne mărgini îndeosebi la productivitatea accesibilă publicului. Aș vrea să văd, pe unul măcar din artiștii noștri care să se sacrifice astăzi, pentru idealurile mult trîmbițate dar nu-l găsesc”^[9].^[10]

În 1918 a luat ființă o societate artistică intitulată Arta română, care lupta cu predilecție pentru o artă cu înaltă ținută civică și profesională. În 1928, Corneliu Michăilescu a comentat pentru artiștii fondatori ai Artei române că societatea „... trebuia să însemne forța vie a plasticii noastre, planeta în orbita căreia urma să graviteze orice element de valoare.^[11]... Arta română după cum se știe, s-a născut. ca un îndoit protest în contra îmbătrînitei societăți Tinerimea artistică, rămasă în interiorui ocupat să cocheteze cu cultura germană. La naștere, deci, din două sentimente: din acela de emancipare a tineretului plin de exuberanța talentului gata să se reverse, pînă atunci sufocat și stăpînit de digurile strîmte ale egoismului celor bătrîni sufletește și din acela de a dovedi că pulsul vieții generoase bate nu numai pentru artă, ca pură expresiune a sensibilității, ci și pentru exprimarea unui ideal de cultură națională în care latinitatea își oglindește ființa”.^[12][10]

Fondatorii Artei române, majoritatea au îndurat mizeriile războiului, ei fiind cei datorită cărora a luat ființă Sindicatul Artelor Frumoase. Așa cum a declarat Francisc Șirato în articolul Despre pictura românească de ieri și de mîine, artiștii s-au străduit să afle „... un mod de expresie, de tehnică, potrivit formelor neexploatate încă ale vieții și țării noastre”.^[13] Ei încercau, așa cum afirma același Șirato, „... să zugrăvească adevărata imagine a vieții în toate manifestărlie ei, a locuitorilor și țării noastre”^[14], deoarece „... relevarea individualului, printr-o spiritualizare sintetică o elementelor fizice, formă, culoare etc., din natură [ ar duce în mod firesc, n.a. ] la relevarea unui ideal artistic cu înțeles teluric”^[15].^[10] De fapt, exista în acea vreme o atenție care se îndrepta cu precădere spre subiectele care erau relevate de viața țărănimii, denumită talpa țării, pe care artiștii nu o vedeau ca o structură socială divizată ci una unitară. Era o aspirație generală diriguită spre „... un stil național în sensul unui individualism subiectiv în modul de exprimare a formelor și fenomenelor caracteristice țării”.^[16][17]

Corneliu Michăilescu a expus lucrările sale de abia în anul 1924 cu ocazia primului Salon Oficial deschis după terminarea primului război mondial, ultimul având loc în 1916. Alături de cele două lucrări ale sale, Păzitorii castelului și Natura statică, au mai fost prezente Cina de Ștefan Dimitrescu și Întâlnirea de Francisc Șirato, precum și multe altele cubiste semnate de M. H. Maxy, Marcel Iancu, Nadia Bulighin și Merica Râmniceanu. Michăilescu a primit pentru Natura statică unul din premiile expoziției. Practic aceasta a fost prima expoziție din România în care au fost recunoscute și apreciate în mod public lucrările cubiste. Cu toate că a avut succes, au existat și cronici de presă cu observații negative, fapt care i-au dat, în opinia lui Petre Oprea, o stare de incertitudine asupra direcției artistice pe care a ales-o ca manifestare. Ca urmare el s-a retras în propriul atelier, cu toate că amicii săi ce gravitau în jurul Contimporanului l-au îndemnat să participe la prima expoziție organizată de grupul lor în decembrie 1924. În 1925 nu a participat la Salonul Oficial, ci a activat pe plan social în Sindicatul Artelor Frumoase.^[18][17]

În anul 1926 a revenit la Salonul Oficial cu două compoziții cubiste - Angelus și După bal. De această dată, el împreună cu ceilalți artiști cubiști, a intrat în oprobiul cronicarilor plastici. Horia Igiroșanu de la Clipa și Victor Bilciurescu de la Universul, i-a considerat niște dezechilibrați, un fel de cabotini ai artelor plastice, dar și mult mai grav, tot grupul cubist a fost acuzat că s-a constituit într-o camarilă ancorată de Salonul Oficial prin juriul acestuia și că au fost „... cartelați întru veșnica autocădelnițare, autopremiere și autocumpărare”.^[19][20][17] Ca urmare, Michăilescu i-a răspuns lui Bilciurescu în articolul pe care l-a publicat în ziarul Cuvântul.^[21] Acesta a fost startul unei polemici îndârjite care a degenerat în insulte și fel de fel de calomnii, care era să ajungă la duel, primul cunoscut în arta plastică din România.^[22]

Pornind din 1926, artistul a expus permanent la manifestările colective. În 1927 la Salonul Oficial cu Bunavestire și la Congresul presei latine de la București cu o Natură moartă. În 1928 a expus Construcție cu lampă și cafetieră și Compoziție cu călugărițe la Salonul Oficial, pentru prima primind premiul al II-lea. Cu ocazia celei de VIII-a expoziție a societății Arta română a expus cinci lucrări (cele două lucrări de la Salonul oficial și Natură moartă cu vaze, Construcție cu mască și reviste, Natură statică cu reviste). La Constanța la expoziția dobrogeană a avut șase peisaje din Techirghiol. În 1929 cu lucrarea Interior la Salonul Oficial și cu nouă desene în tuș al Salonul de desen și gravură din toamnă și cu multe lucrări de grafică și pictură la manifestările Grupului arta nouă din aprilie și noiembrie, alături de Marcel Iancu Miliția Pătrașcu, M. H. Maxy, Mattis Teutsch, Victor Brauner și L. Brătășanu.^[22]

În toți acești ani, arta lui Michăilescu s-a conturat ca o personalitate distinctă din cadrul mișcării avangardiste din România. Deși era adeptul cubismului, artistul a păstrat în tablourile sale integritatea subiectului, descompunându-l și disociindu-l doar în limitele care definesc motivul și funcționalitatea obiectelor. În toată această perioadă a realizat puține lucrări deoarece fiecare dintre ele necesitau o lungă perioadă de gestație și analiză în conturarea subiectului, iar execuția era una lentă, etapizată, cu faze preliminare, fapt care arată că Michăilescu nu era un cubist obișnuit. Acesta a fost motivul pentru care lucrările sale au fost întotdeauna acceptate la expozițiile oficiale.^[22] De aceea, lucrările lui au avut mult mai puține critici negative ca cele ale lui M. H. Maxy sau Marcel Iancu, cei care erau exponenții cubismului sintetic, dar care au evoluat către o formulă constructivisto-integralistă în mod programatic susținută de revista Integral. Țelul lui Michăilescu era să obțină echilibrul dintre o definire reală a motivului și spiritualizarea lui conform perceptelor cubismului. El dorea refacerea modernistă a dezideratului picturii clasice în reprezentarea sintetică a permanentului din natură, altfel zis „... realizarea de valori plastice pure — formă și culoare”.^[21][23]

Se poate spune că prin manifestările lor de grup, moderniștii și-au croit o matcă, un șablon recunoscut public în mișcarea plastică din România. Cu timpul, creația acestora nu a mai fost percepută ca ceva preluat din arta străină și implementată oarecum forțat în cea autohtonă. Ei au avut de partea lor pe criticii și cronicarii de presă, dar și numeroși colecționari, fapt care a dus la grefarea pe specificul autohton a unor elemente adaptate, rezultate din contribuția universală. Ostilitatea de care au avut parte era datorată o dată de adulația reciprocă dintre acești artiști, dar și a modului de a privi, dar și de a denigra, tot ce se realiza în România diferit de spiritul artei lor. Aceste evidențe au dus la crearea multor neînțelegeri și inamiciții.^[24]

Anul 1930 a fost unul fecund pentru manifestările grupului de artă modernistă. Corneliu Michăilescu era un militant de frunte al mișcării, ținea discursuri, participa la expoziții și își scria opiniile în articole de presă. La a doua expoziție a Contimporanului din martie 1930, Michăilescu a expus o serie de lucrări din care se vedea preocuparea către viziunea plastică suprarealistă, fapt care rezultă din practicarea unui desen pictografic. Deoarece climatul artistic era în continuare unul neprielnic, îndrăzneala noilor abordări care-l preocupau este una importantă în acel context. În acest an s-au organizat de către moderniști, manifestări entuziaste cu ocazia sărbătoririi și primirii la București a părintelui futurismului Filippo Tommaso Marinetti. Astfel au apărut din nou în presă reacții potrivnice, dar nu atât de puternice ca odinioară.^[23]

În 1931 între-o atmosferă artistică ostilă, dar stimulatorie și efervescentă în cadrul grupului modernist, Michăilescu și-a deschis cea de a doua expoziție personală, după aproape nouă ani distanță de prima. E expus douăzeci și nouă de lucrări în ulei, patruzeci de desene în tuș și două acuarele, toate realizate pe parcursul a ultimilor trei ani de activitate. Catalogul expoziției avea un preambul manifest în care artistul își susținea adevărurile artei sale. El afirma că „... natura exterioară cât și lăuntrică este nesfârșit de băgată... ea neputând fi privită pe toate fețele decât cu ochii imaginației...” și ca urmare el demonstra că scopul artei lui este de a reda „... eterna poezie a creațiunii pure”. Această stare de grație presupunea din partea artistului „... o concepție înaltă, adâncă, trăită în echilibrul maselor de culoare, în melodiul sau ritmica lineară, în raportul just al valorilor, în ritmul interior și armonic al unei materii sensibile și rezonante”. În același timp el a dezavuat poziția artiștilor care practicau „... pictura ca o artă a imitației sau cel mult a unei strânse interpretări a formelor și culorilor din natură”^[25].^[26]

În această expoziție, artistul a expus puține lucrări cubiste, majoritatea celorlalte fiind sub influența suprarealismului cu subiecte preluate din basme și teme literare exprimate prin simboluri, numele lor fiind edificator - Trăia existența imponderabilului, O pisică a fermecat, O plantă cunoscuse vraja fluierului, O pasăre a fost mustrată, Retrăia o viață necunoscută etc. Adevăratele revelații ale genului au fost insă desenele în tuș care au fost realizate în spiritul suprarealismului. Ca urmare, au apărut numeroase cronici scrise de simpatizanți și adepți ai mișcării avangardiste ca Nicolae Tonitza, Mac Constantinescu, Ionel Jianu, Marcel Iancu, Felix Aderca, M. H. Maxy, Virgil Huzum.^{[27][28][29][30][31][32][33][34][35]} Aceștia au apreciat la superlativ efortul creativ și au subliniat picturalitatea lucrărilor. Comentarii pozitive a avut și cu ocazia Salonului de desen și gravură din toamna anului 1931 unde a participat cu cinci lucrări.^[26]

Din cauza unei oboseli psihice apărută în 1932 a fost determinat, la sfatul medicilor, să părăsească Bucureștiul stabilindu-se temporar în satul Băneasa. În 1933 s-a instalat definitiv în satul Cernica unde și-a construit o casă cu un atelier spațios. Acolo intenționa să țină cursuri de pictură pentru tineretul amator. Aici a trăit tot restul vieții.^[26]

Opera[modificare | modificare sursă]

Michăilescu și mescalina[modificare | modificare sursă]

Cronici și articole scrise de Corneliu Michăilescu[modificare | modificare sursă]

• Corneliu Michăilescu - Movimente artistice in Romenia, în La Fiamma, 28 aprilie 1921.
• Corneliu Michăilescu - În jurul Salonului oficial. Spre a lămuri opinia publică, în Cuvântul, 11 iunie 1926.
• Corneliu Michăilescu - Iarăși în jurul Salonului oficial. Tot despre lămurirea opiniei publice, în Cuvântul, 1 iulie 1926.
• Corneliu Michăilescu - București, centru european de artă, în Viitorul, 1 octombrie 1927.
• N(eagu) P(aloș) - Expoziția Teodorescu Sion, în Politica, 29 februarie 1928.
• Neagu Paloș - Arta română, în Politica, 8 martie 1928.
• Corneliu Michăilescu - Arta romdnă, în Politica, 18 martie 1928.
• Corneliu Michăilescu - Constantin Brâncuși, în Universul literar, 22 aprilie 1928.
• Dinu Plopeanu - Premiul național al plasticei românești, în Politica, 4 mai 1928.
• Dinu Plopeanu - Ofensiva urâtului cu ocazia monumentelor răsărite pe piețele Bucureștilor, în Politica, 23 mai 1928.
• Corneliu Michăilescu - Expoziția de artă franceză din Palatul Kiseleff, în Argus, 6 și 17 octombrie 1928.
• Corneliu Michăilescu - Sindicatele profesionale. Sindicatul artelor frumoase, în Argus, 21 octombrie 1928.
• Corneliu Michăilescu - Expoziția Dobrogeană. Primul Salon de artă din Constanța, în Argus, 15 și 18 noiembrie 1928
• Corneliu Michăilescu - Expoziția Theodorescu-Sion, în Ultima oră, 9 aprilie 1929.
• Corneliu Michăilescu - Permanentul plastic, în Ultima oră, 12 aprilie 1929.
• Corneliu Michăilescu - Critica plastică, în Plastica românească, ianuarie 1935.

Corneliu Michăilescu a semnat cronici plastice cu pseudonimul Neagu Paloș și Dinu Plopeanu.^[36]

In memoriam[modificare | modificare sursă]

• 1970 - a avut loc o microexpoziție la Muzeul de artă al Municipiului București și Colecția Simu urmată de o conferință, a fost organizată de Petre Oprea.^[6]

Note[modificare | modificare sursă]

• ^A Expoziția menționată de Petre Oprea sub titlul „Exposizione nazionale d'arte per il 3 cinquatenario del XX dicembre”^[4] [sic!] nu a putut fi identificată încă de editorii acestui articol. Singurul semicentenar serbat cu mare fast în 1920 (dar nu a fost al treilea, ci primul!) a fost al Ocupării Romei în 1870, care a încheiat procesul unificării Italiei. Lui i-a fost închinată prima Bienală de la Roma, intitulată „Esposizione Nazionale di Belle Arti nel Cinquantenario della Capitale”. Catalogul a fost publicat în 1921 (M CM XXI).[n.r.]

Referințe[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

• Cornel Michăilescu, «Portretul», prefață de Constantin Măciucă, Editura Atlas, București, 2000
• Ana Maria Măciucă - Corneliu Michăilescu un artist al României Mari pe biblioteca-digitala.ro, 2000, accesat 12 februarie 2024
• Ruxandra Dreptu - Corneliu Michăilescu. Călătorie prin imposibilul cotidian, Editura Institutului Cultural Român, București, 2013
• Lucian Goilă - Corneliu Mihăilescu, pe www.academia.edu, accesat 12 februarie 2024
• Delia Marinescu - Pictura lui Corneliu Michăilescu și experiența onirică a mescalinei (1929-1931), pe www.academia.edu, accesat 12 februarie 2024
• Andrei Pintilie - Elemente pentru o redescoperire a lui Corneliu Michăilescu, în Studii și Cercetări de Istoria Artei, I, tom 26, 1979, pp. 89-117
• Petre Oprea - Corneliu Mihăilescu, Editura Meridiane, București, 1972

Bibliografia selectată de Petre Oprea și publicată în Corneliu Mihăilescu, Editura Meridiane, București, 1972

Traian Cornescu - Expozițiile personale ale pictorilor Michăilescu Corneliu și Pauk Scorțescu, în Viitorul din 26 aprilie 1992 V.B(ilciurescu) - Expoziția pictorului Corneliu Michăilescu, în Universul din 12 mai 1922 S. MAUR - Expoziția Corneliu Michăilescu, în Adevărul literar și artistic din 21 mai 1922 Dem. M. Popescu - Salonul oficial, în Convorbiri literare din iunie 1924 M. H. Maxy - Salonul oficial, în Revista română din iulie 1924 Horia Igiroșeanu - Au prins curaj trăsniții, în Clipa din 13 mai 1926 LUCIFER - Salonul oficial, în Rampa din 27 mai 1926 V.B(ilciurescu) - Tot despre salon, în Universul din 12 iunie 1926 Adunarea generală a Sindicatului artelor frumoase, în Rampa din 4 iunie 1926 O chestiune de onoare, în Universul din 7 iulie 1926 Ștefan Dimitrescu - Cronica plastică. Salonul oficial, în Sinteza din iunie-iulie 1927 Oscar Walter Cisek - Misiunea grupării Arta română, în Politica din 16 martie 1928 Ștefan Nenițescu - Arta română, în Adevărul din 28 martie 1928 Traian Tănăsescu - Arta română, în Viața literară din 31 martie 1928 Tache Soroceanu - Arta română, în Universul literar din 1 aprilie 1928 Tache Soroceanu - Premiile salonului oficial, în Universul literar din 22 aprilie 1928 I. Haiot - Un vernisaj, în Cuvântul din 5 aprilie 1929 H. Blazia - Expoziții, Milița Pătrașcu, C. Mihăilescu, Maxy, M. Iancu, V. Brauner, M. Teutsch, Luki Galaction, în Adevărul din 6 aprilie 1929 F. Aderca - Expoziția de artă nouă, în Bilete de papagal din 6 aprilie 1929 I. Jianu - Expoziția grupului de artă nouă, în Vremea din 11 aprilie 1929 Ion Călugăru - A doua epoziție de artă nouă, în Cuvântul din 20 aprilie 1929 E. P(apu) - A doua expoziție a grupului de artă nouă, în Cuvântul din 12 mai 1929 Mac Constantinescu - Expoziții. Corneliu Michăilescu, G. Nichita, în Cuvântul din 24 februarie 1929 Petru Comarnescu - Expoziția grupului de artă nouă. Milița Pătrașcu, Marcel Iancu, Maxy, Corneliu Michăilescu, M. Teutsch, V. Brauner, în Ultima oră din 20 aprilie 1929 Roll - Scurt circuit. Expoziția grupului de artă nouă, în Unu din mai 1929 C. B(altazar) - Expoziția de la Artele decorative, în Tiparnița literală din aprilie 1929 E. P. - A doua expoziție a grupului de artă nouă, în Cuvântul din 12 mai 1929 Nicolae Tonitza - Salonul oficial. Desemn și gravură, în Curentul din 22 octombrie 1930 Marcel Iancu - Cronica salonului, în Vremea din 30 octombrie 1930 Tancrede Viala - Corneliu Michăilescu, în Revue de vrai et du beau din 10 octombrie 1929 I.I.C. - Corneliu Michăilescu, în Adevărul din 15 februarie 1931 I. Sejeanu - Corneliu Michăilescu, în Adevărul din 15 februarie 1931 Virgil Huzum - Expoziția Corneliu Michăilescu, în Curentul din 20 februarie 1931 Marcel Iancu - Corneliu Michăilescu, în Vremea din 26 februarie 1931 Felix Aderca - Enea, Baraski, Michăilescu, în Adevărul din 27 februarie 1931 Ionel Jianu - Expozițiile Cornel Michăilescu și hrandt Avachian, în Rampa din 18 februarie 1931 Nicolae Tonitza - Expozițiile Corneliu Michăilescu, Lucki Galaction, Baraski, Nichita, în Curentul din 28 februarie 1931 Nicolae Tonitza - Expozițiile de pictură, desen și sculptură: Verona, E. Stoenescu, P. Iorgulescu, Gh. Nichita, H. Strâmbu, Luki Galaction, T. Sion, H. Avakian, Baraski, Ene și Corneliu Michăilescu, în Vremea din 1 martie 1931 Virgil Huzum - Salonul oficial, în Excelsior din 2 mai 1931 Petru Comarnescu - Plastica românească, Expozițiile Grupului Criterion, V. Popescu, D. Ghiață, Ioana Basarab, Lily Verea, în Vremea din 19 februarie 1933 Henri Daniel - Reflexii în jurul Salonului de alb și negru, în Vremea din 30 octombrie 1930 M. H. Maxy - Corneliu Michăilescu, în Unu din martie 1931 Eugen Crăciun - Expozițiile de la Ateneu. Grupul plastic 1934, în Adevărul din 21 aprilie 1934 Marcel Olinescu - Salonul oficial, în Arta din 16 iulie 1941 M. H. Maxy - Corneliu Michăilescu, în Contemporanul din 10 decembrie 1965 Petre Oprea - Corneliu Michăilescu, în Arta Plastică nr. 1 din 1967 Amelia Pavel - Expoziția Corneliu Mihăilescu, în România literară din 5 august 1970

Legături externe[modificare | modificare sursă]