Toma N. Socolescu

Toma N. Socolescu
Toma N. Socolescu la treizeci de ani.
Date personale
Născut	1848 Ploiești
Decedat	22 noiembrie 1897 Ploiești
Părinți	Nicolae G. Socolescu
Frați și surori	Ion N. Socolescu
Copii	Toma T. Socolescu
Cetățenie	Regatul României
Ocupație	arhitect
Limbi vorbite	limba română limba germană limba franceză
Activitate
Alma Mater	Arhitect absolvent al Școala de Arte Plastice din București, secția arhitectură.
Clădiri semnificative	Bisericile Sfantu Vîneri și Sfinții Împărați, băile municipale Ploiești, cazarma Cuza-Vodă din București
Proiecte semnificative	Realizarea primei hărți topografice a orașului Ploiești în 1882
Design semnificativ	Arhitectura neoclasică
Modifică date / text

Toma N. Socolescu este un arhitect neoclasic român important de la mijlocul până la sfârșitul secolului al XIX-lea, s-a născut în 1848 la Ploiești și s-a stins din viață pe 22 noiembrie 1897(1897-11-22) la Ploiești. Primul arhitect român din județul Prahova care a studiat în România, el participa în mare măsură la planificarea urbană a orașului Ploiești. Construiește multe lucrări publice în regiunea sa Prahova, având totodată particularitatea de a fi exercitat și ca antreprenor de construcții. Iși executa propriile planuri, ca și ale altor arhitecți.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Născut în 1848 la Ploiești, fiul arhitectului Niculae Gheorghe Socol, arhitect al Județului de Prahova, de stil neoclasic, și singurul arhitect român care oficiază în Prahova vremii sale, ceilalți fiind toți de origine străina. Constructor al multor clădiri publice și oficiale din județ, a multor biserici și case particulare remarcabile, printre care unele înscrise în patrimoniul arhitectural istoric al României, el este deopotrivă arhitect-șef al orașului Ploiești dar și maestru de construcții. Într-adevăr, realizează majoritatea lucrărilor de execuție după ce întocmește și toate planurile. Potrivit fiului său, Toma T. Socolescu, fabrica el însuși materialele necesare construcțiilor^{[c 1]}. Astfel, în calitate de maestru constructor și antreprenor, executând atât planurile sale cât și cele ale altor arhitecți, construiește școli, spitale, licee și cazărmi.^{[c 1]}. În ultimii ani ai vieții, se implică în industria petrolieră și devine proprietar de platforme petroliere la Buștenari, județul Prahova. În asociere cu Toma Rucăreanu, ridica o fabrică de gaze numită „Lumina”, lângă Gara de Sud din Ploiești.^{[c 2][a 1][d 1]}.

Om forte harnic și muncitor, este, de asemenea, înzestrat cu talent artistic. Bun desenator și acuarelist^{[b 1]}, îi plăce să creeze și să modeleze obiecte de artizanat decorative din teracotă smălțuită, precum și sobe tradiționale românești în propria sa casă^{[a 1][d 1]}. O acuarelă, este vorba de Michel Le Brave, călare, și un desen semnate de mâna sa se găsesc la Muzeul de Artă din Ploiești^[1]. Originar din Transilvania, și făcând ecoul întemeierii orașului de către Mihai Viteazul, arhitectul decorează frontispiciul multora dintre clădire sale cu un basorelief al domnitoruluii.^{[b 2][a 2][d 2]}.

Este foarte apropiat de fratele său mai mic, arhitectul Ion N. Socolescu, pe care l-a susținut financiar pe parcursul tuturor studiilor ale acestuia la școala de arhitectură din Paris. Toma N. Socolescu se muta la București în anul 1896 pentru a urmări marele șantier al cazărmii Cuza-Vodă.

El este unul dintre cei douăzeci de semnatari, printre care și Ion Mincu^[2], ai unei petiții prin care i-a cerut prim-ministrului să creeze o Comisie pentru Monumente Istorice, cu scopul de a proteja și conserva patrimoniul arhitectural al României. Petiția este publicată în revista „Analele Architecturei” în mai 1890^[3].

S-a stins din viață la 48 de ani, pe 22 noiembrie 1897. A dus la îndeplinire o lucrare impresionantă, și asta în ciuda încetării premature a carierei sale. Este înmormântat în cavoul familiei Socolescu de la Cimitirul Bellu din București.

Educația și călătoriile în străinătate[modificare | modificare sursă]

Studiază arhitectura la secția condusă de arhitecții Alexandru Orăscu și Carol Benișu (sau Carol Beniș) la Școala de Arte Frumoase din București. Se înscrie la școală la 23 decembrie 1867, pe care a terminat-o în 1870^{[a 3][d 3][b 3]}. Diploma sa este semnată de mâna Regelui Carol I^{[a 4][d 4][c 1]}.

Arhitecții români sunt apoi pregătiți în spiritul arhitecturii clasice. Neoclasicismul este adoptat în Țara Românească și Moldova începând cu secolul al XVIII-lea, și va dura până la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Foarte activ și dornic de cunoștințe, întreprinde două călătorii de studii de o lună în Franța și Italia, prima fiind în timpul iernii 1893-1894^{[b 4]}. Îl vizitează pe fratele său Ion N. Socolescu (ro), pe atunci student arhitect la École des Beaux-Arts din Paris. Călătoria lui cu trenul continuă spre Marsilia, Nisa, Monte-Carlo, apoi în Italia până la Genova, Roma, Napoli unde descoperă Pompei și Herculaneum. Pe drumul de întoarcere, vizitează Veneția. În 1896, întreprinde o ultimă călătorie, de data aceasta împreună cu soția sa, în nordul Italiei. Atunci vizitează Milano, apoi din nou Nisa și se întoarce la Paris, tot cu trenul. Trece prin Viena înainte de a ajunge la Ploiești pe 13 februarie 1896^{[b 4]}.

Funcții oficiale, demnități publice și titluri[modificare | modificare sursă]

• Arhitect-șef al al orașului Ploiești, în 1882.
• Membru fondator al Societății Arhitecților din România (SAR)^[4] înființate în jurul datei de 16 februarie 1891. A fost singurul dintre fondatori care a practicat arhitectura la Ploiești^{[c 3][5][6]}.
• Decorat cu Crucea de Cavaler al Ordinului Coroanei României la 21 februarie 1884.

Genealogie[modificare | modificare sursă]

Familia Socol din Berivoiul-Mare, în vechime parte a Făgărașului sau a Țării Făgărașului, este o ramură a familiei Socol din Muntenia, care a trăit în județul Dâmbovița. Un anume Socol, mare boier și ginere al lui Mihai Viteazul (1557-1601), avea două ctitorii religioase în județul Dâmbovița, existente și azi, în Cornești și în Răzvadu de Sus, precum și o alta într-o suburbie a orașului Târgoviște. Acest boier s-a căsătorit cu Marula, fiica lui Tudora din Popești, soră a prințului Antonie-Vodă. Marula a fost recunoscută de Mihai Viteazul ca fiica sa ilegitimă, rod al unei relații extra-conjugale cu Tudora. Marula este îngropată în cimitirul bisericii din Răzvadu de Sus, unde, pe o lespede de piatră bogat cioplită^[7], numele încă îi mai poate fi citit.

Nicolae Iorga, marele istoric român și prieten al fiului său Toma T. Socolescu, a găsit strămoși ai familiei Socol^{[b 5][b 6]} printre întemeietorii localității Făgăraș. În jurul lui 1846, cinci frați Socol pleacă din Berivoiul-Mare, din Țara Făgărașului, unde numele 'Socol' este larg răspândit, și se stabilesc în Muntenia.

„Au trecut munții cinci frați, toți constructori, venind din regiunea Făgărașului, un sat de subt munți, Berivoiul mare, unde și azi e răspândit numele Socol, și unde se spune că un strămoș al lor a venit din Muntenia, anume din regiunea Târgoviștei, care e vatra familiei Socol, fiind până azi, lângă Târgoviște, Valea lui Socol ca și două biserici ctitorii ale lor, la Răzvadul de-sus și la Cornești^{[a 5][d 5]}.”

Unul dintre acest cinci frați este arhitectul Nicolae Gh. Socol (?? – decedat în 1872). El s-a stabilit în Ploiești și s-a numit pe sine însuși Socolescu. Căsătorit cu Ioana Săndulescu, din mahalaua Sfântu Spiridon, a avut o fiică (decedată în copilărie) și patru băieți^{[a 6][d 6]}, dintre care doi au devenit arhitecți : Toma N. Socolescu și Ion N. Socolescu. Istoricul, cartograful și geograful Dimitrie Papazoglu evocă, în 1891^{[e 1]}, prezența la București a boierilor români de gradul I, urmași ai Socolului din Dâmbovița. De asemenea, Constantin Stan se referă și el, în 1928, la originea precisă a lui Niculae Gheorghe Socol:

„ La poalele Carpaților, pe malul drept al rîulețului cu același nume este așezată comuna Berivoii-mari, unul dintre cele mai vechi sate din vatra Oltului. Locuitorii sunt plămădiți din iobagi și foști boieri, iar familii boierești românești au fost: Socol, Boier, Sinea și Răduleț, soldați privilegiați grăniceri. Familia G. Streza Socol a dat pe Nicolae Socol, arhitect cu diploma dela Viena, care a descălicat în orașul Ploești, cu mai mulți frați ai lui pela mijloculLa poalele Carpaților, pe malul drept al Toma T. Socolescu, rîulețului cu același nume este așezată comuna Berivoii-mari, unul dintre cele mai vechi sate din vatra Oltului. Locuitorii sunt plămădiți din iobagi și foști boieri, iar familii boierești românești au fost: Socol, Boier, Sinea și Răduleț, soldați privilegiați grăniceri. Familia G. Streza Socol a dat pe Nicolae Socol, arhitect cu diploma dela Viena, care a descălicat în orașul Ploești, cu mai mulți frați ai lui pela mijlocul veacului trecut. Ioan N. Socolescu, arhitect din București și Toma Socolescu^[8], arhitect din Ploești arhitect din Ploești^{[e 2]}.”

Opere arhitecturale și urbanistice[modificare | modificare sursă]

Toma N. Socolescu își începe cariera de arhitect și maestru de construcții în 1870^{[a 3][d 3]}. Întocmește planurile și realizează construcții pentru toate tipurile de clădiri : case particulare, clădiri publice, fabrici, biserici, etc. În calitate de arhitect-șef al orașului Ploiești a întocmit, în 1882, primul plan topografic al orașului : „Planul urbei Ploesci, nomenclatura, de Toma N. Socolescu architectu, URBEI, Anu 1882”.^{[9][a 7][d 7]}.

În 1830, orașul Ploiești nu include nicio clădire oficială, publică, nici măcar școală sau spitale. Serviciile publice au fost instalate în spații private închiriate în acest scop. Totul rămânea de construit. Toma N. Socolescu joacă un rol major în construcția și amenajarea clădirilor publice.

Orașul îi datorează majoritatea clădirilor publice oficiale din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Majoritatea vor dura până în 1944. Unele, și în special bisericile, se mai văd încă.

În Ploiești[modificare | modificare sursă]

Clădiri publice și religioase, opere de artă[modificare | modificare sursă]

• Planurile și construcția bisericii Sfânta Vineri, între 1875 și 1880. Mulți soldați ruși prezenți, în cadrul conflictului ruso-turc din 1877-1878, au contribuit la construcția acestuia^{[a 8][d 8]}. Biserica supraviețuiește, în ciuda pagubelor semnificative datorate cutremurului din 1977 și a cutremurului din 1940, dar și a bombardamentelor strategice ale Aliaților împotriva resurselor petroliere ale Axei în 1944. Reconsolidată în anul 1998, biserica este listată monument istoric^[10]. Pereții săi interiori au fost pictați cu fresce de către pictorul Gheorghe Tattarescu^{[a 9][d 9]}, ortografiat apoi : Tătărăscu.
• Capela cimitirului Viișoara în 1880, când este fondat cimitirul cu același nume^{[a 3][d 3][c 1]}.           
• Planurile și construcția bisericii Sfinții Împărați Constantin și Elena, circa 1890, situată la intersecția străzilor Ion Luca Caragiale, Take Ionescu și Mărășești. Arhitectul s-a inspirat din Biserica Episcopală din Curtea de Argeș, cunoscută la acea vreme drept cel mai frumos monument din țară^{[a 10][d 10]}. Interiorul clădirii a fost decorat de renumitul pictor bisericesc de la acea vreme : Toma Vintilescu. De asemenea, puternic afectată de război și cutremur, biserica a fost restaurată și resfințită în 1945.

Biserici și opere de artă.

• Planuri și construcție a fostului Tribunal, construit în 1879, situată pe trotuarul actualului Hotel Prahova, afectat de cutremurul din 1940, apoi demolat în lunile care au urmat^{[f 1]}.

• Întocmește planurile și construiește „Palatul băilor comunale” comandat de Radu Stanian, între 1877 și 1879.^{[a 11][d 11][f 2]}. Băile, redenumite ulterior Băile Municipale, sunt apoi vândute orașului. Inaugurate în 1881, sunt un simbol admirat de locuitori. Funcționează până după cel de-al doilea război mondial, găzduind băile, dar și, pe perioade, o parte din clasele liceului Sfântul Petru și Pavel, un atelier tipografic și alte instituții, precum Biblioteca Nicolae Iorga din 1921 până în 1941^[11]. Acestea sunt în cele din urmă distruse de comuniști în 1955^{[e 3]}, și înlocuite cu blocuri de locuințe palide și fără stil^{[f 2]}.
• Piețele de peste, în 1880, sub mandatul primarului Constantin T. Grigorescu. Acestea sunt demolate pentru a face loc construirii Halelor Centrale din Ploiești, opera majoră a fiului său Toma T Socolescu.^{[a 3][d 3]}.
• Cazarma de pompieri, în spatele primăriei vechi, în 1881^{[a 3][d 3]}.
• Planurile și construcția Școlii profesionale, calea Văleni (la vremea respectivă), construită în 1886^{[a 12][d 12]}. Clasat monument istoric^[12], se află la strada Văleni numărul 32 și găzduiește acum^[13] o administrație publică, „Serviciile de Gospodărire Urbană a Municipiului Ploiești”.
• Școala Primară de Băieți „Numărul 3”, aflată atunci la colțul străzii Târgușor (sau Târgșor), și Locotenentul Al. Zagoriț, fosta strada Ghiță Alexiu, în 1888^{[a 13][d 7][c 1]}. Clădirea a supraviețuit, găzduind acum o grădiniță pe strada Mărășești nr.51, la intersecția cu strada Ceahlău.
• Baza de marmură (extrasă dintr-o carieră prahoveană) a Statuii Libertății, precum și gardul ei din fier forjat. Inaugurată pe 11 iunie 1881, statuia de bronz o reprezintă pe Minerva, Zeița înțelepciunii. A fost executat și turnat în Franța^{[a 14][d 13]}. S-a schimbat de mai multe ori locația de-a lungul anilor, acum este situată „Piața Eroilor”, în fața Catedralei Saint Jean le Baptist, construită de fiul său Toma T. Socolescu. Este un simbol important al orașului în urma turbulențelor politice din 1870, a rămas mult timp neglijat și ascuns de comuniști. Foarte degradat în anii 2000, a fost restaurat în cele din urmă din 2008 până în 2012, apoi mutat din nou în 2012 în locația actuală^[14]. Listat ca monument istoric^[15].

Case particulare, prăvălii și hoteluri[modificare | modificare sursă]

• Noua Casa Dimitrie Sfetescu^{[a 15][d 14]}, clasată monument istoric^[16], devin sediul companiei petroliere Concordia în anii 1930, apoi sediul poliției municipale din Ploiești în anii 2000. Încă în picioare pe Bulevardul Independenței nr. 21^{[f 3]}.
• Casa Gheorghe Dobrescu^{[a 15][d 14]}, mare negustor din Brașov (Transilvania), situată pe Bulevardul Independenței 23, și încă vizibilă^{[f 3]}.
• Casa D. Angelescu^{[a 15][d 14]}. Distrusă la începutul anilor 2000^{[f 3]}. O casă a fost reconstruită de atunci, copiinduise stilul original^[17].
• Proprietatea lui Ion G. Gogălniceanu la intersecția străzilor I. Radovici^[18] și Kogălniceanu în anul 1870, o mare casă de negustor, cu prăvălii la parter și un etaj. Partea laterală a clădirii includea un frontispiciu decorat cu un basorelief înfățișând doi lei și un bust al lui Mihai Viteazul, domnitor valah aflat la originea dezvoltării puternice a orașului, și a cărui imagine este adesea amintită pe clădiri vechi sau scrieri legate de Ploiești^{[a 2][d 2]}. Este demolată după cutremurul din 1977^[19].
• Întocmește planurile și construiește o mare parte din prăvăliile cu un etaj de pe strada Lipscani, loc istoric și emblematic de trecere și comerț în oraș.^{[a 3][d 3]}, și de pe alte străzi ale centrului orașului, precum strada Cavafi^{[c 1]}, în stil neoclasic și neo-italian. Aceste clădiri sunt păstrate în forma lor originală până la bombardamentele americane din 1944. Reamenajarea urbană comunistă, implementată din anii 1960, apoi sistematizarea lui Ceaușescu le-a pecetluit soarta. Toate au dispărut cu toții, ca și strada Lipscani în sine. Strada Lipscani era o stradă veche, ușor curbată, care mergea din inima orașului până la Palatul de Justiție. Această arteră a dispărut în două etape : prima jumătate din apropierea Palatului Culturii a fost demolată în perioada 1968-1969, pentru a face loc actualului centru administrativ. Cealaltă jumătate a fost demolată după cutremurul din 1977.^{[f 4]}.

• Casa Toma Rucăreanu în 1884^{[a 15][d 14]}. Clasată monument istoric^[20], a devenit Casa Sfetescu, situată pe Bulevardul Independenței nr.19. În prezent găzduiește^[13] restaurantul Mon Jardin^{[f 3]}.            
• Grand Hotel Luca Moise, precum și sala de teatru alăturată, finalizate la 15 octombrie 1885^{[a 3][d 3]}. Hotelul era situat la intersecția dintre străzile Mihail Kogălniceanu, fosta Franceză și Constantin Dobrogeanu Gherea, fostele străzi ale Municipalității.^[21].
• Tot în jurul anului 1888, a construit marea clădire Eliade, în piața din fața Grand Hotel Luca Moise.^{[a 13][d 7]}.
• Casa Bazar de pe fosta calea București, la colțul străzii Ștefan cel Mare.
• Casa Naumescu de pe strada Rudului.
• Planurile și construcția hotelului Boulevard, în 1896, care a fost ultima sa lucrare. Era situat în Piața Unirii, avea parter ocupat de prăvălii, iar la etaj camere de dormit. După Primul Război Mondial a fost închiriată de către administrația financiară a Prahovei.^{[a 13][d 7]}. Intre timp a fost demolată.

Lista nu este exhaustivă^{[a 16][d 15]}.

Realizări în calitate de maestru de construcții și antreprenor[modificare | modificare sursă]

• Școala Gimnazială de fete Despina Doamna, strada Buna Vestire, în anul 1890, conform proiectului fratelui său Ion N. Socolescu^{[c 4][a 17][d 16][22]}. Transformată în spital militar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial din 1941 până în 1943, școala a fost în cele din urmă distrusă în totalitate de bombardamentele americane din aprilie 1944^{[f 5]}.
• Reconstituirea Spitalului Boldescu, în anul 1893, situat în strada Boldescu, spital înființat în 1831 de ispravnicul boierului cu același nume Gheorghe Boldescu^[23]. Lucrarea a fost realizată dupa planurile arhitectului Filip Xenopol^{[a 18][d 17]}.
• Școlile „numărul doi” de băieți și de fete^{[a 13][d 7]}.

Prăvălie, case și hotel în Ploiești.

În județul Prahova[modificare | modificare sursă]

• Biserica Sfinții Voievozi, pe la anul 1876, situată în centrul orașului Urlați, decorată de pictorul Gheorghe Tattarescu a decorat-o și cu multe icoane remarcabile.^{[c 1][24]}.
• Restaurarea primăriei vechi din Câmpina în jurul anului 1880^{[c 1]}, clădire construită inițial de tatăl său Niculae Gheorghe Socol în jurul anului 1850 pentru jurnalista Zaharia Carcalechi, clădirea este recuperată de către administrația locală, în 1877, pentru a fi transformată în primărie. Era situată la intersecția bulevardului Doftanei^[25], și bulevardului central al orașului, bulevardul Carol I.^[26].Este demolată în 1922, iar pe același loc este construită o altă primărie^[27].

Realizări în calitate de maestru de construcții și antreprenor[modificare | modificare sursă]

• Școala de Meserii V. Paapa^{[a 13][d 7][d 18]}de Valea Boului, redenumită mai nou Valea Cricovului.
• Școala Primară Satului Valea Călugărească^{[a 13][d 7][d 18]}.
• spitalele din Urlați și Sinaia.
• Cazărmile militare din [Mizil]]^{[c 1][a 13][d 7]}.

Lista nu este exhaustivă^{[a 16][d 15]}.

În București[modificare | modificare sursă]

Realizări în calitate de maestru de construcții și antreprenor[modificare | modificare sursă]

• Cazarma Cuza-Voda^{[c 1][a 13][d 7][28]}, Cazarma Cuza-Vodă situată de pe Dealul Spirii, în mijlocul vechiului cartier istoric Uranus, distrus complet de Ceaușescu, pentru a construi giganticul și mult disputatul „Palat al Poporului”.

În alte județe[modificare | modificare sursă]

Realizări în calitate de maestru de construcții și antreprenor[modificare | modificare sursă]

• Școala agricolă Iordache Zossimade din Armășești, județul Ialomița, construită în jurul anului 1887^[29].    

Moștenirea[modificare | modificare sursă]

Până în 1944, o bună parte din cele mai frumoase străzi ale Ploieștiului, și din monumentele cheie ale orașului al căror autor este, erau încă în picioare și au marcat profund fața orașului, pentru care Toma N. Socolescu adusese nota neoclasică de inspirație franceză și italiană. La aceastea se adăuga și stilul neoromânesc, printre care numeroase creații ale fiului său Toma T. Socolescu, mare constructor tot la Ploiești și în tot Județul, dar și construcții în stil Art Deco, chiar Bauhaus. Bombardamentele americane din 1944 doboară a opta parte din clădiri și afectează definitiv armonia orașului și eclectismul său arhitectural.^{[f 6][30]}. Cutremurul din 1977 și 1940 dau lovituri și construcțiilor din Prahova, inclusiv mai multe ale lui Toma N. Socolescu. Cea mai semnificativă distrugere este însă apanajul comuniștilor care vor completa desfigurarea orașului între 1960 și 1989 prin două valuri de sistematizare. Cea mai masivă va fi decisă de Nicolae Ceaușescu, ultimul dictator comunist. Aceste operațiuni de distrugere totala pretextează^[31] adesea șubrezirea clădirilor la cutremurul din 1977 și vizează să șteargă de pe fata pământului o epoca care evocă doar prea mult dintr-o burghezie educată înfloritoare și expresia triumfătoare a unei perioade pe care noul regim voia absolut să o dea uitării^[32]. Cu toate acestea, există încă^[13] câteva biserici și clădiri publice ale arhitectului, precum și câteva frumoase clădiri rezidențiale. Acestea sunt embleme ale orașului, majoritatea fiind clasate monumente istorice. Lucrările lui Toma N. Socolescu rămân expresia neoclasicismului în arhitectură.

Foarte cunoscut în orașul Ploiești, numele arhitectului constructor este legat de istoria unui oraș bogat în comerț și petrol, și al cărui viitor părea atunci strălucitor. Un liceu poartă numele lui^[33], precum și o stradă : „Arhitect Toma Socolescu”.

Băile Ploiești și cazarma Vodă din București, mărturii dispărute ale trecutului.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

• Toma T. Socolescu, Amintiri, Editura Caligraf Design, București, 2004, 1 vol., 237 pagini, ISBN: 973-86771-0-6^[34].
• Toma T. Socolescu, Fresca arhitecților care au lucrat în România în epoca modernă 1800 - 1925, Editura Caligraf Design, București, 2004, 1 vol., 209 pagini, ISBN: 973-86771-1-4^[35].
• Toma T. Socolescu, Arhitectura în Ploești, studiu istoric, éditions Cartea Românească, București, Préfacé par Nicolae Iorga, 1938, 111 pagini, référence : 16725^[36]. Cartea conține o mare parte din capitolele redactate (de arhitect) pentru Monografia referitoare la orașul Ploiești, de Mihail Sevastos.
• Mihail Sevastos, Monografia orașului Ploești, Editura Cartea Românească, București, 1938, 1 vol., 905 pagini^[37]. Toma T. Socolescu este unul dintre cei care au redactat monografia. A scris capitolele dedicate arhitecturii, halelor centrale, urbanismului, istoricului planurilor orașului, precum și al culturii (despre artiștii plastici, muzee și biblioteca 'Nicolae Iorga').
• Gabriela Petrescu, arhitect în București, autoarea unei teze de doctorat : ARHITECȚII SOCOLESCU 1840-1940 - Studiu monografic, dedicat arhitecților socolescu, publicat la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu, în 2014, 330 pagini. Teza se află la UAIM - Rezumatul tezei Gabrielei Petrescu.
• Lucian Vasile, istoric, expert și șef de birou la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Președintele Asociației pentru Educație și Dezvoltare Urbană (AEDU)^[38], ploieștean și autor al site-ului de specialitate în istoria orașului RepublicaPloiesti.net.
• Revista Analele Architecturei și ale Artelor cu care se légă, Director de publicație : Ion N. Socolescu, Tipgografia Curtii Regale, F. Göbl Fii, București, publicată din 1890 până în 1893^[39]
• Bisericile din Ploiești, I Bisericile ortodoxe, Constantin Trestioreanu, Gheorghe Marinică, Editura Ploiești Milenium III, Ploiești, 2003, 203 pagini, ISBN: 973-85670-4-1.

Alte surse[modificare | modificare sursă]

• Documente oficiale ale instituțiilor române, printre care Monitorul Oficial al României.
• Biblioteca Universității de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu^[40].
• Biblioteca Centrală Universitară Carol I din București^[41].
• și Arhivele familiei Socolescu (Paris, București) inclusiv fondul fotografic.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Toma N. Socolescu

• Atunci și acum Blog cuprinde comparații, din mai multe orașe românești, a străzilor și a clădirilor prin poze de epocă și imagini actuale, luate din unghiuri similare.
• și Historic Houses of Romania Arhivat în 10 aprilie 2023, la Wayback Machine.. Un site de referință despre casele de valoare istorică din România, realizat de către Valentin Mandache Arhivat în 3 aprilie 2023, la Wayback Machine., expert în patrimoniul arhitectural istoric român. Există și o versiune în limbă română : Case de Epoca.
• Muzeul județean de Arheologie și Istorie din Ploiești
• Institutul Național al Patrimoniului - Institutul Național al Patrimoniului
• Site despre toate monumentele istorice din România : Asociația Prietenii MNIR
• Printr-o lege din 21 decembrie 2005 a fost creat în România un institut oficial care investighează crimele comunismului : Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Distrugerea patrimoniului național este, de asemenea, considerată a fi o crimă. Din 2009, institutul a fost redenumit Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), rezultat al comasării IICCR cu Institutul pentru Memoria Exilului Românesc.
• Biblioteca Universității de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu
• Paris, Palais de Chaillot, Baza de date a publicațiilor din Cité de l'Architecture et du Patrimoine
• Asociația ProPatrimonio pentru salvarea patrimoniului arhitectural român.

Note și referințe[modificare | modificare sursă]

• (a) Toma T. Socolescu, Arhitectura în Ploești, studiu istoric, Editura Cartea Românească, București, prefațată de Nicolae Iorga, 1938, referință : 16725, 111 pagini.

• (b) Toma T. Socolescu, Amintiri, Editura Caligraf Design, București, 2004, 1 vol., 237 pagini.

• (c) Toma T. Socolescu, Fresca arhitecților care au lucrat în România în epoca modernă 1800 - 1925, Editura Caligraf Design, București, 2004, 1 vol., 209 pagini.

• (d) Mihail Sevastos, Monografia orașului Ploești, Editura Cartea Românească, București, 1938, 905 pagini.

• (e) Gabriela Petrescu, arhitect în București, autoarea unei teze de doctorat : ARHITECȚII SOCOLESCU 1840-1940 - Studiu monografic, dedicat arhitecților socolescu, publicat la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu, în 2014, 330 pagini. Teza se află la UAIM - Rezumatul tezei Gabrielei Petrescu.

• (f) Lucian Vasile, istoric, expert și șef de birou la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Președintele Asociației pentru Educație și Dezvoltare Urbană (AEDU)^[42], ploieștean și autor al site-ului de specialitate în istoria orașului RepublicaPloiesti.net.

• Alte referințe :