Nicolae Golescu
| Nicolae Golescu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1809 Câmpulung Muscel, Țara Românească |
| Decedat | 10 decembrie 1877, (68 de ani) București, România |
| Părinți | Dinicu Golescu Zoe Golescu  |
| Frați și surori | Radu Golescu Ștefan Golescu Alexandru C. Golescu Ana Golescu-Racoviță[*] |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | diplomat avocat politician |
| Limbi vorbite | limba română |
| Prim-ministru al României | |
| În funcție 12 martie 1868 – iulie 1868 | |
| Precedat de | Ștefan Golescu |
| Succedat de | Ion Brătianu |
| Ministru al Afacerilor Externe | |
| În funcție 1 mai 1868 – 15 noiembrie 1868 | |
| Precedat de | Ștefan Golescu |
| Succedat de | Dimitrie Ghica |
| Ministru al Apărării Naționale | |
| În funcție 28 mai 1860 – 28 iulie 1860 | |
| Precedat de | Generalul Ion Emanoil Florescu |
| Succedat de | Generalul Gheorghe Adrian |
| Partid politic | Partidul Național Liberal |
Modifică date / text  | |
Nicolae Constantin Golescu (n. 1810, Câmpulung Muscel – d. 10 decembrie 1877, București) a fost un om politic și cel de-al nouălea prim-ministru al României în 1868.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Fiu al boierului muntean Dinicu Golescu, a fost educat împreună cu cei trei frați ai săi acasă și apoi în Elveția. Nicolae și fratele său Ștefan s-au întors acasă în 1830 pentru a intra în armată, unde Nicolae a ajuns maior în 1834.
În același an a intrat în Societatea Filarmonică, o societate asemănătoare masoneriei. În 1840, a fost acuzator în procesul participanților la complotul Filipescu, mai târziu Ministru de interne, iar în 1860, pentru o scurtă perioadă, Ministru de război.
În 1842, Muntenia fiind sub protectoratul Rusiei, Nicolae Golescu încearcă să obțină tronul, dar eșuează, rămânând în schimb ministru de interne până în 1847. Între timp participă la diverse comitete revoluționare.
Deși provenea dintr-o familie de boieri, Nicolae Golescu s-a implicat în mișcarea liberalilor radicali, făcând parte din comitetul revoluționar din 1848 alături de Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu și alții.
După ce, pe 11 iunie 1848, revoluția a izbucnit la București, Nicolae Golescu devine din nou ministru de interne în guvernul provizoriu. Săptămâna următoare s-au ocupat cu mobilizarea populației împotriva unei contra-revoluții, astfel guvernul provizoriu rămânând.
Pe 25 iulie 1848, guvernul demisionează la presiunile Imperiului Otoman, iar după intervenția otomană din septembrie, Nicolae Golescu pleacă în exil, întorcându-se în anii 1850 pentru a susține pe Alexandru Ioan Cuza și Unirea Principatelor Române.
În 1866 a devenit unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus statul de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și până la înscăunarea lui Carol I.
După aceea a făcut parte din Partidul Liberal al lui Ion Brătianu, având mandat de prim-ministru.
Vezi și[modificare | modificare sursă]
Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]
- Nicolescu, Nicolae C. (), Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1862-2006), București: Editura Meronia, pp. 174–176
- Vasile Novac, Nicolae Golescu și alți generali Câmpulungeni, Editura Nova Internațional, 2002
Legături externe[modificare | modificare sursă]
- Idealul fraților Golești Arhivat în , la Wayback Machine., 5 decembrie 2005, Mira Balan, Jurnalul Național
- CTITORI AI ROMĂNIEI / 150 de ani de la Unirea Principatelor Române[nefuncțională], 13 ianuarie 2009, Jurnalul Național
| ||||||||||||||||||||||||
| ||||||||
| |||||||||||||||||
